Din criza timpului pierdut

Nazdravanii pititi in casetofon

http://www.opiniastudenteasca.ro/v1/index.php?option=com_content&view=article&id=21624:nzdrvanii-pitii-in-casetofon&catid=133:oameni-si-locuri&Itemid=120

Nenorocul nu si l-a putut alunga atunci cînd a venit pe lume, într-o zi de 13. Acum, la 85 de ani, îl tine departe cu cîte o glumă bună si cu povesti. Doamna Elena spune călduros că au rămas singura ei „distractie”.Snoavele îi vin în minte atunci cînd stă cuibărită între perne si cu casetofonul pe piept. Le spune pentru copii si părinti deopotrivă. Vrea să-i învete și pe ei ceva, din tîlcul povestirilor. Să le ducă ei mai departe, copiilor cînd n-o mai avea cine să le înșire.

Doamna Elena Casfichis se ține de șotii. Numai în universul copiilor se mai poate juca. Plămădește personaje pentru ei, ca să mai uite de cîte rele i-a intors viata. I-a născut prin scris pe Mircea, un puști care chiulește de la școală ca să meargă la furat și pe Măriuca, o copilandră frumoasă foc pentru care unui moșneguț cu scaun la cap i s-au aprins călcîiele. Mai apoi, i-a dat suflare lui Sandu, un pensionar sărac, care vinde covrigi în oraș. Sînt chipuri pe care le descoperi în vitrina cețoasă a buticului de la colț și suflete care ți se destăinuie numai după ce ai avut curajul să le privești ochii .

Toate discuțiile duc la poveștile sale. Vorbește cu entuziasm despre șiretenia lui Băsescu, despre gurile slobode ale unora sau altora. Numai atunci i se descrețește fruntea înaltă, umbrită de trecerea anilor. Ochii mari, dar lenesi, devin zburdalnici. Și dacă ghicește nesațul din privirile tale, caută să se adape din aceeași „lăcomie”. Atunci cînd simte că a prins curiozitatea omului, duce degetul arătător la gură. E semn că pregătește ceva nemaiauzit.

Pe hîrtie a așternut numai întîmplările din tinerete, atunci cînd nu o supăra vederea. Le semna simplu, Ela sau Lola. Acum, la cei 85 de ani pe care nu-i arată, îi place mai mult să le „încondeieze” din vorbe. Își potrivește vocea după personaj: fie mai mieroasă, fie mai răstită. Nu numai că se face una cu povestea, dar nu uită nici de ascultători. Trăiește fiecare rol pentru „publicul” imaginar: copiii. O supără că acum, „ei obișnuiesc să se uite la desene animate cu tot felul de figuri, care au ni ște guri mari și ni ște burți umflate de te sperii”.

Ea nu vrea decît să le cîștige simpatia cu povești despre soarta unui „Copil cu mamă vitregă”, despre „O fată descurajată” sau despre „Cum se fac copiii?”. Și-a lăsat imaginația să se ducă peste nouă mări și țări, pînă a întîlnit-o pe „Prințesa zăpezii” și a fost martoră a „Doi împărați care se ceartă”. Apoi, a revenit cuminte pe meleagurile noastre pentru a- și afla viitorul la „țiganca cu ghiocul”.

De poveștile Elenei Casfichis nu s-au bucurat proprii copii și nici nepoții. Nu a avut. De aceea, singurătatea bătrîneții îi pare cu atît mai copleșitoare. Acum, că suferă de diabet și de tensiune arterială, ar avea nevoie de cineva care măcar să o întrebe din cînd în cînd „mamaie, ți-e bine?”.

Ce-i în casă, nu-i minciună

În noiembrie 2007, a convenit să- și încredințeze garsoniera fiicei unei foste vecine de scară, în schimbul îngrijirii. Numai după un an, femeia care trebuia să-i poarte de grijă a uitat să-i mai calce pragul. Ultima data, nu a venit să o întrebe cum își poartă bătrînețile, ci să-i spună că va trebui să vîndă garsoniera în care locuiește și să-i dea 300 de milioane lei. Ca să scape de azil, unde ar fi putut-o duce într-o clipită. S-a dus la judecată, să își ia casa înapoi, și crede că va reuși. Dacă o ajută și poveștile. „Pe 23 noiembrie am primul mare termen de judecată. Sper să mi se facă dreptate și să nu fiu lăsată pe drumuri la 85 de ani. Am de cheltuit mult cu avocatul, iar din pensia de 830 de lei fac cu greu față. Dacă aș mai vinde din povești, ori dacă aș colabora cu o editură, cred ca a ș mai face ceva bani. Cu poveștile poate reușesc să-mi recîștig casa”. Îmi spune aproape în soaptă că nu o mai sperie nimic, nici măcar moartea.

Snoave pentru un client

Le are pe toate, pe casete. Le-a ascultat și le-a modificat de sute de ori. Să fie loc de glumă, dar și de „bagă de seamă!”. Nu le-a publicat nicăieri, nu pentru că nu a știut pe la ce uși să bată, ci pentru că „i-e urat să cerșească atenție”. Singura „tentativă” de colaborare cu o editură de literatură pentru copii a avut-o în urmă cu doi ani, cînd le-a trimis celor de la Cartea Copilului din București caseta pe care înregistrase „Puiul de caprioară” și „Fetița din pădure”. După ce au ascultat-o, au ținut-o în sertar vreo două luni, după care, i-au trimis-o acasă prin poștă. Nu aveau bani de „irosit” pentru poveștile ei. De atunci, doamna Elena a hotărît că nu are să mai încerce să le vîndă.

Își amintește, însă, cu plăcere că a avut un cumpărător. Și nu unul oarecare. În 1990, cînd era în parcul Cișmigiu, cu o învățătoare pentru care scrisese sceneta „Dragoste neîmpărtășită”, a stîrnit interesul unui ziarist neamț, Klein Wassermann , care i-a cerut patru casete. I-a trimis banii tocmai din Germania, prin poștă, plus o scrisoare în care o anunța că cele opt povești urmau să fie publicate acolo. Dar după aceea nu a mai știut nimic de el. Nu i-a mai păsat, pentru că era un cîștig nesperat: „A fost o surpriză tare plăcută. Nu mă așteptam să le cumpere. Eu i le dădusem doar să le asculte, ca să-mi spună apoi cum îi par. Mi-a dat patru milioane de lei pentru ele, ceea ce însemna o groază de bani la vremea aceea, mai ales că nu aveam nici un leu în buzunar”. Acum două săptămîni, în acela și parc, a vîndut unei mame, la insistența băiețelului sau, alte două povești: „Copilul Minune” și „Zburătorul fără aripi”. 20 de lei povestea. Dar asta nu o bucură decît puțin. Ar dori ca pove știle ei să ajungă la cîți mai mulți: „Sînt cam acelea și povești de cînd lumea: «Punguța cu doi bani», «Cenușăreasa», «Ursul păcălit de vulpe», foarte frumoase, dar ar fi bine să mai citească sau să mai asculte și altceva. Ale mele oglindesc realități trecute și prezente, ori mereu prezente. Copiii, cu ajutorul părinților, ar putea învăța ceva din ele”.

Cu gluma poți deschide multe uși

A început a spune povești cînd a rămas singură, în ‘87. Comuniștii i-au omorît soțul atunci, pentru că nu „a vrut să intre în hora lor, să- și sape o parte din colegii de muncă”. Umorul a ajutat-o să treacă peste cel mai mare ghinion. Pentru ea, a devenit o filosofie de viață. „Poate că am avut momente cînd, de suferință, am vrut să-mi tai venele. Însă, apoi, rîdeam singură de nebunia mea. Cu gluma poți deschide multe uși, plus că te destinzi și viața nu-ți mai pare atît de parșivă”. Se întremează mai ales atunci cînd vede că- și bucură vecinii cu cîteva zîmbete. Bătrînețile și le împarte cu nea Sandu, vecinul de la 6, care se pricepe să scormonească în burțile televizoarelor și casetofoanelor stricate. Pentru că-i de nădejde. Îi duce cu drag plăcinte rumene, supă aburindă sau cîte o zacuscă „stas” și se întind la vorbă. El are timp să-i asculte cu drag poveștile. Și pe cele vesele, și pe acelea mai triste.

Pe front, „mama răniților”

Nici nu se gîndea cînd era tînără că avea să spună povești la bătrînțe. Îi tin de urît și de cald, în suflet. Îmi spune că e învățată cu munca, încă de la 14 ani. Atunci, cosea haine pentru militari și aprindea sîmbetele focul, în schimbul unui ciubuc, în șase gospodării evreiești. În primul an de facultate, la 18 ani, a mers pe front. A vrut să le ușureze viața alor ei, care o duceau greu cu hrana din cauza războiului. S-a gîndit că blidul de mîncare ce-i revenea trebuia să fie dat mamei, fiindcă era bolnavă. Doamna Elena spune că primul imbold i-a fost dat de un anunț apărut în ziar: „Căutăm voluntari pentru îngrijirea răniților pe front”. Își amintește că „intram de-a bușilea în linia întîia și trăgeam răniții. Îi țineam de nas și cu respirația mea încercam să le dau viață”. Doar ea și încă două fete au scăpat tefere. Iar cînd s-a întors acasă a găsit un oraș dărîmat. Fusese bombardat de nemți.

Ciuda „grecoaicei”

„Dacă n-ar fi fost Ileana, era bine cu Ceaușescu”, îmi spune înciudată bătrîna. Îi poartă pică și acum, pentru că pur și simplu : „Era o femeie urîtă, cred că orice ai fi pus pe ea tot urîtă rămînea. Plus că era rea al dracului, proastă și vorbea cu «fă!»”. Ce nu le-a iertat niciodată comuniștilor a fost moartea bărbatului ei, fiindcă au lăsat-o singură după 42 de ani de căsnicie. „Știu cine l-a împușcat: Constantin Boiangiu, care era pe atunci șeful Direcției Gospodării Comunale din cadrul Primăriei Capitalei”, îmi spune cu un tremur în glas, care-i trădează durerea.

***

Pe doamna Elena am lăsat-o în mijlocul casetelelor ei de povești. Înainte de a ieși pe ușă , mi-am oprit privirea asupra palariei mov aruncată cochet pe fotoliul rosu de la geam si pe crizantemele bumbișori, culese probabil din bratele unui florărese de la țară. Ghemuită între perne croșetate în culorile toamnei tîrzii, și-a luat nerăbdătoare casetofonul pe piept. Parcă intrase într-un alt univers, iar ochii îi licăreau straniu. Cred că în capul ei alb pregătea o nouă poveste.

***

Copii fără părinți

Într-o zi, un bătrîn de vreo 60, ori cel mult 65 de ani, cu o pensie mică, a făcut rost de un co ș mare de covrigi, ca să-i vîndă în stradă. Și din covrigi lua și el cît i se dădea, dar era mulțumit omul. Pe acest om îl chema Sandu. Vindea cîte doi-trei covrigi, dar cînd trecea vrun copil care, uitîndu-se cu jind la ei pentru că nu avea bani să cumpere, nu stătea mult pe gînduri și îl striga:

- Măi piciule, de cînd n-ai mîncat tu?

- De ieri, nene. -

Păi de ce nu ți-a dat mama ta mîncare?

- D-apăi nene, n-am mamă.

- Cum n-ai mamă?

- Dar cine te-a făcut pe tine?

- Lumea zice că Dumnezeu.

- Dar tată?

- N-am nici tată.

- Și unde stai tu?

- Într-o curte, la un alt nene, în grajd cu vaca.

- Cum mă, dormi în grajd?

- Da, nene.

- Dar ce mănînci?

- Păi, cînd se face ziuă, nenea ăla mă dă afară.

- Și nu-ți dă nimic de mîncare?

- Nu-mi dă, dar mă pune să car apă pentru vacă.

- Și pentru apă, nu-ți dă nimic?

- Azi nu mi-a dat nimic. Am făcut o poznă. Am furat două ouă si le-am mîncat crude. M-a prins și m-a dat afară.

- Și nu mai dormi acolo?

- Nu, nene.

- Dar acuma ți-e foame?

- Mi-a trecut puțin, cînd am trecut pe lîngă matale, că miros tare frumos covrigii.

- Uite piciule, ia un covrig de la mine!

- Vai nene, și nu-i scump?

- Păi nu-mi trebuie bani. Și cînd mai ai vreme, mai treci pe-aicea.

- Bogdaproste!

Și a început să mu ște din el, flămînd. A trecut strada și, acolo, o fetiță mai zgribulită, mai neîmbrăcată, i-a zis: „Băiatule, dă-mi și mie un pic de covrig, că tare mi-e foame!” Băiatul a rupt din covrig și i-a dat și ei. Au plecat amîndoi, mîncînd. Au mers ce au mers și au dat de ni ște țigănci care stăteau pe trotuar și mîncau salam cu pîine. S-au uitat la ele și au plecat cu mirosul de salam în nas. Au mers mai departe și baiatul a întrebat-o:

- Cum te cheamă, tu?

- Maria.

- Și unde stai?

- Pe stradă.

- Cum, stai pe stradă? N-ai nici tu casă?

- N-am. Dar de ce-ai spus „nici tu”? Nici tu n-ai casă?

- N-am nici eu. Vrei să fim prieteni?

- Dacă vrei tu, da.

- Unde dorm eu, ai să dormi și tu, și ce mănînc eu, ai să mănînci și tu.

Cine n-a ras cu lacrimi urmarind desenele animate, ori mai tarziu filmul (amuzantul Gerard Depardieu in rolul grasanului Obelix) cu cele doua personaje care ii bateau pe romani de ieseau fulgii din ei, datorita ravnitei potiuni magice? Sincer, am vazut filmul de vreo patru ori, si am ras de fiecare data cu aceeasi pofta. Se pare insa ca atacurile continue dintre tabara galica si cea romana, dar mai ales cele doua personaje- cheie ale benzii desenate nu au fost create de francezi -ceea ce explica si parodia la adresa patriotismului galic - , ci de catre doi imigranti: un italian (Albert Uderzo) si un polonez (Rene Goscinny, decedat in 1977, cel care a desenat bardihanul lui Obelix si mustata lui Asterix).
Pe 29, la sfarsitul acestei luni, Asterix si Obleix implinesc 50 de ani de la creatie si sunt revendicati de francezi ca fiind un tezaur al culturii lor.
De 50 de ani, de când au fost lansate, istoriile belicoşilor gali au fost traduse în 107 limbi şi s-au vândut în peste 325 de milioane de exemplare în întreaga lume, fiind cel mai banos export literar al Frantei, mai ales dupa ce Albert Uderzo a vandut drepturile de autor consortiului editorial Hachette (potrivit cotidianului „The Independent“).